Mihail Ion Văcărescu

Mihail Ion Văcărescu, cunoscut în viața publică și a presei sub pseudonimul Claymoor, a fost un reputat ziarist, cronicar de moravuri și societate bucureștean din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Descendent din ilustra familie a Văcăreștilor, a fost fiul poetului Iancu Văcărescu (Ioan Alexandru Văcărescu) și al Mariei (Ecaterina) Cantacuzino-Pașcanu (pe monument: Ecaterina Văcărescu născută Cantacuzino-Pașcanu). Pe linie agnatică directă, Ienăchiță Văcărescu a fost străbunicul său, tatăl bunicului său Alecu Văcărescu, cel din urmă fiind tatăl lui Iancu Văcărescu.

Formația sa intelectuală a inclus studii la Paris, menționate în evocările de epocă și memorialistică ca fiind axate pe științe juridice și litere, deși detaliile privind o diplomă universitară sau licență în drept nu sunt atestate prin acte academice primare, rămânând o consemnare din scrierile biografice secundare. În tinerețe a îmbrățișat pentru o scurtă perioadă cariera armelor, servind ca ofițer de cavalerie în armata română, serviciu atestat de relatările contemporanilor (între care Constantin Bacalbașa), din care a demisionat pentru a se dedica scrisului și vieții sociale.

Numele său a devenit indisolubil legat de cotidianul de limbă franceză „L’Indépendance Roumaine”, unde a susținut vreme de peste două decenii, începând cu anul fondării ziarului (1879) și până la decesul său din 1903, rubrica cotidiană „Carnet du High-Life”. O singură întrerupere notabilă a marcat această colaborare: în 1884, în urma unor divergențe de viziune editorială cu redactorul Alexandru Ciurcu privind organizarea cronicii de societate, cronicarul a trecut temporar la publicația concurentă „Gazette de Roumanie”, revenind însă ulterior la ziarul care îl consacrase. Cronicile sale consemnau recepțiile aristocrației, balurile oficiale, seratele de la Palat, premierele teatrale, cursele de hipodrom și protocoalele vestimentare ale protipendadei din Micul Paris.

Poziția de arbitru al eleganței pe care a dobândit-o a generat reacții vii în rândul societății bucureștene. Doamnele din înalta societate urmăreau cu neliniște cronicile de a doua zi după evenimente, temându-se fie de o descriere nefavorabilă a toaletei, fie de o omitere completă din text, fapt perceput ca o desconsiderare socială. În jurul acestei influențe au circulat suspiciuni că unele ateliere de modă sau croitorese ar fi încercat să-și promoveze creațiile prin intermediul cronicarului, însă cercetările istorice nu au identificat dovezi care să confirme aceste supoziții. În toamna anului 1881, cu prilejul turneului întreprins la București de actrița Sarah Bernhardt, spectacolele au stârnit controverse din cauza metodelor intense de promovare comercială; în acest context, Claymoor s-a remarcat printre cei mai înflăcărați susținători ai marii artiste, elogiind-o constant în presa de limbă franceză.

În peisajul bucureștean, figura lui Claymoor atrăgea atenția prin vestimentația îngrijită minuțios, bastonul elegant și o ținută studiată, evocată de scriitori precum Duiliu Zamfirescu în scrierile sale memorialistice, reflectând gusturile și totodată privirile ironice ale contemporanilor. Personalitatea sa a servit drept sursă de inspirație și pentru lumea literară, tipul cronicarului monden cosmopolit regăsindu-se parodiat de Ion Luca Caragiale în schița „High-life”. La rândul său, ziaristul a formulat rezerve critice față de comedia „O scrisoare pierdută”, fără ca sursele să ateste însă o animozitate personală directă între cei doi. De asemenea, în folclorul monden al epocii a circulat o anecdotă, consemnată ulterior de publicistul Lucian Pricop, conform căreia, în timpul unei băi pe litoralul de la Constanța, un adversar i-ar fi smuls peruca pe care o purta pentru a-și masca calviția și ar fi aruncat-o în valuri, întâmplare păstrată exclusiv ca istorioară anecdotică a protipendadei.

Succesul public și notorietatea cronicilor sale au atras adesea atacuri violente din partea presei rivale sau de scandal a vremii. În jurul anului 1890, în contextul unor polemici aprinse, unele foi de opoziție au încercat să îl implice într-o controversă legată de maiorul Baldovici, lansând acuzații malițioase și insinuări privind relațiile sale particulare. Ziaristul și memorialistul Constantin Bacalbașa a intervenit în scrierile sale pentru a respinge categoric aceste atacuri, catalogându-le drept simple fabulații născute din invidie profesională și resentimente politice, fără nicio bază documentară reală.

Pe lângă rubrica cotidiană, activitatea sa s-a concretizat în publicații periodice de sinteză mondenă, între care volumul „La vie à Bucarest. 1882–1883” (publicat în 1883) și seria anuală „Almanach du High-Life de L'Indépendance Roumaine”. Cronicile sale, redactate într-o limbă franceză nuanțată, reflectă atmosfera cosmopolită a Capitalei din epoca domniei regelui Carol I.

A încetat din viață la București, la 12 iunie 1903. Evenimentul a fost reflectat amplu în presa vremii, ziare precum „Adevărul” și „Conservatorul” publicând necrologuri și evocări extinse semnate, între alții, de Grigore Ventura. În privința locului de veci, istoricul Gheorghe Sărău (2024, p. 301) îl asociază documentar parcelei familiei din Cimitirul Bellu (Figura 17, locul 15, Cavoul familiei Văcărescu).