Iancu Văcărescu

Iancu Văcărescu, consemnat pe lespedea funerară sub numele complet Ioan Alexandru Văcărescu, s-a născut la București în anul 1792, într-una dintre cele mai ilustre familii boierești și cărturărești ale Țării Românești. A fost fiul poetului Alecu Văcărescu și nepotul de fiu al marelui cărturar Ienăchiță Văcărescu. Rămas orfan de tată la o vârstă fragedă, a fost crescut și educat cu deosebită grijă în țară, desăvârșindu-și ulterior formația intelectuală la Viena, unde a asimilat marile curente ale literaturii europene și a învățat fluent limbi străine clasice și moderne. Tradiția biografică menționează de asemenea că a urmat studii la Pisa până în jurul anului 1814.

După revenirea în Țara Românească, Iancu Văcărescu a urcat treptele dregătoriilor boierești până la rangul de mare logofăt, devenind una dintre figurile centrale ale vieții civice și culturale bucureștene din prima jumătate a secolului al XIX-lea. A sprijinit cu generozitate activitatea de pionierat a lui Gheorghe Lazăr la Colegiul de la Sfântul Sava și a militat activ pentru dezvoltarea învățământului național în limba română. Pasiunea sa pentru artele spectacolului l-a determinat să se implice nemijlocit în primele reprezentații dramatice în limba română, susținând teatrul de la Cișmeaua Roșie și fondarea școlii dramatice din cadrul Societății Filarmonice.

Implicarea sa instituțională a fost hotărâtoare în agregarea vieții literare: a fost membru fondator sau fruntaș al Societății Literare (1827), al Societății Filarmonice (1833) și al Asociației Literare, devenind un veritabil mentor pentru tânăra generație de condeie, în frunte cu Ion Heliade-Rădulescu. Totodată, a asigurat conservarea, copierea și tipărirea manuscriselor poetice rămase de la tatăl său și de la unchii săi, consolidând tradiția literară a Văcăreștilor.

În plan politic, a îmbrățișat vederi naționale înaintate, simpatizând cu mișcarea revoluționară a lui Tudor Vladimirescu de la 1821 și opunându-se abuzurilor autorităților imperiale și anumitor prevederi restrictive din Regulamentul Organic. Critica sa fățișă la adresa administrației tutelare ruse a atras măsuri represive, astfel că în anul 1831 a fost exilat temporar de la București pe moșia sa din Moțăieni (județul Dâmbovița).

Ca scriitor, Iancu Văcărescu a practicat o lirică diversă, ce cuprinde meditații patriotice, ode filosofice, poeme didactice, elegii erotice și idile pastorale. A publicat volumele de referință Poezii alese (1830) și Colecție din poeziile d-lui marelui logofăt Iancu Văcărescu (1848). A fost totodată un traducător și adaptator de seamă pentru repertoriul dramatic românesc, tălmăcind din limba franceză capodopere precum tragedia Britannicus de Jean Racine (tipărită în 1860–1861). Pentru rolul său de deschizător de drumuri în versificația autohtonă, a fost omagiat de contemporani și de urmași cu epitetul nepieritor de „Părintele poeziei române”.

A încetat din viață la București, la 3 martie 1863, la vârsta de 71 de ani. Pe lespedea funerară din marmură albă este săpată inscripția omagială: „Ioan Alexandru Văcărescu / Părintele poesiei rumane / Născut la 1792 / Încetat din viață la 1863 martie 3”.