Ienăchiță Văcărescu

Ienăchiță Văcărescu a fost un poet, filolog și istoriograf din Țara Românească, fiul marelui ban Ștefan Văcărescu și nepotul lui Enache Văcărescu, sfetnicul executat la Constantinopol în anul 1714 alături de domnitorul Constantin Brâncoveanu. Erudit și poliglot, format într-un mediu cultural de largă deschidere, a stăpânit limbi orientale și occidentale precum slava veche, greaca veche și modernă, turca, persana, araba, franceza, germana și italiana. În cadrul administrației Țării Românești a parcurs ierarhia dregătoriilor, îndeplinind funcțiile de mare spătar și vel ban al Craiovei, alături de atribuții diplomatice însemnate în relațiile externe cu Imperiul Otoman și monarhia habsburgică, dintre care se distinge misiunea la Viena din 1782 și tratativele purtate în contextul războaielor din epocă.

Contribuția sa de referință în cultura română este reprezentată de lucrarea „Observații sau băgări de seamă asupra regulilor și orânduielilor gramaticii rumânești”, apărută în anul 1787 în două ediții, tipărite la Râmnicu Vâlcea și la Viena. Scrisă cu scopul de a sistematiza structura limbii și de a include principii de prozodie și versificație, cartea constituie prima gramatică tipărită în limba română și cuprinde în deschidere textul poetic cu valoare de îndemn testamentar pentru cultivarea limbii românești și prețuirea țării. Preocupările sale lingvistice s-au concretizat și în alcătuirea unor lucrări lexicografice rămase în manuscris, între care un dicționar român-german și german-român, precum și un dicționar româno-turc și turco-român.

În domeniul istoriei, a redactat în anii 1788–1794 ampla scriere „Istorie a prea puternicilor împărați otomani”, structurată în jurul biografiilor a treizeci și unu de sultani. Lucrarea a circulat inițial în manuscris și a fost publicată postum, reprezentând o cronică documentară importantă asupra istoriei Porții Otomane. În plan literar, pe lângă capitolul dedicat poeticii din gramatica sa, a creat versuri influențate de lirica neoanacreontică și cântecele de lume specifice sfârșitului de secol al XVIII-lea.

A încetat din viață la București, conform izvoarelor consemnate în istoriografie, la data de 12 iulie 1797, în timp ce pe monumentul funerar al familiei este dăltuit anul 1800. A fost înmormântat inițial la Biserica Sfântul Ioan cel Mare din București. După desființarea vechiului cimitir din jurul acestei biserici, osemintele sale au fost strămutate în Cimitirul Bellu, la figura 17, locul 15, în cavoul familiei Văcărescu, proveniența osemintelor fiind atestată documentar în cercetările lui George Bezviconi și Gheorghe Sărău.