Gheorghe Stoicov Rakovski

Gheorghe Stoicov Rakovski (1821, Kotel, Imperiul Otoman, astăzi Bulgaria — 9 octombrie 1867, București, România) a fost revoluționar bulgar, scriitor, poet, publicist, istoric, etnograf și ideolog al mișcării naționale bulgare. Este considerat unul dintre principalii întemeietori ai mișcării revoluționare naționale bulgare și unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai emigrației bulgare din secolul al XIX-lea.

Numele său apare în surse sub formele Gheorgi Stoikov Rakovski, Georgi Sava Rakovski și Gheorgi S. Rakovski. Numele său de naștere este consemnat ca Săbi Stoikov Popovici.

Gheorghe Stoicov Rakovski s-a născut în 1821 la Kotel, într-o familie de comercianți. Kotel era unul dintre centrele importante ale Renașterii Naționale Bulgare, cu o viață culturală și comercială activă, și a avut un rol important în formarea intelectuală și patriotică a tânărului Rakovski.

• Sursa foto:Obzor, 1968 (1-4)1968-03-01 / No. 1

A urmat școala primară la Kotel, apoi a continuat studiile la Karlovo, unde a intrat în contact cu mediile patrioților bulgari. Ulterior a plecat la Constantinopol, la școala Kourou Cheshmé, unde a studiat mai multe limbi, a intrat în contact cu cultura greacă și și-a format o cultură neobișnuit de largă pentru epocă. În 1837, după mutarea la Constantinopol, a intrat în contact cu mediile intelectuale și politice ale comunității bulgare și cu lideri ai mișcării de emancipare națională.

Un rol important în formarea sa l-au avut Neofit Bozveli și mișcarea pentru independența Bisericii Bulgare. Rakovski a intrat în contact cu aceste cercuri încă de la Constantinopol, iar influența lor s-a reflectat în întreaga sa activitate ulterioară.

În 1841 a participat, împreună cu patrioți bulgari și greci, la organizarea unei societăți secrete la Atena, orientată spre pregătirea unei revolte împotriva dominației otomane. Această experiență a marcat începutul activității sale revoluționare.

În 1842 a participat la mișcarea revoluționară de la Brăila. A fost arestat de autoritățile muntene și condamnat la moarte. Cetățenia greacă pe care o deținea și intervenția diplomatică a consulului grec au contribuit la salvarea sa. Rakovski a fost trimis în exil la Marsilia, unde a rămas până în 1844, după care s-a întors în Imperiul Otoman.

După întoarcere a fost arestat împreună cu tatăl său, în urma unui denunț. A fost trimis la Constantinopol și a petrecut mai mulți ani în închisoare. Experiența detenției a contribuit la radicalizarea concepțiilor sale politice. În timpul acestei perioade a fost implicat în viața comunității bulgare din Constantinopol, în contact cu mișcarea pentru emanciparea Bisericii Bulgare.

După eliberare a desfășurat activități comerciale, juridice și economice. A lucrat ca avocat, comerciant și antreprenor și a acumulat o avere considerabilă. În scrierile sale autobiografice a explicat că apropierea de problemele populației bulgare și observarea directă a situației acesteia l-au determinat să abandoneze treptat preocupările economice și să se dedice luptei politice.

În timpul Războiului Crimeii, între 1853 și 1856, Rakovski a încercat să folosească poziția sa în cadrul administrației otomane pentru a transmite informații rușilor și pentru a pregăti o revoltă bulgară. A fost descoperit și urmărit de autoritățile otomane. A reușit să evadeze și a părăsit definitiv teritoriile bulgare.

Din 1856 a activat în principalele centre ale emigrației bulgare. A locuit și a lucrat la Novi Sad, Odessa și Belgrad. A devenit una dintre cele mai importante figuri ale emigrației bulgare și a încercat să creeze o strategie politică și militară coerentă pentru eliberarea Bulgariei.

• Sursa foto: Obzor, 1968 (1-4)1968-03-01 / No. 1

Rakovski a considerat presa unul dintre principalele instrumente ale luptei naționale. Formula care rezumă concepția sa asupra activității publicistice și revoluționare poate fi redată prin ideea „prin presă și prin sabie".

A fondat și a redactat mai multe publicații. Bălgarska Dnevnița, apărută în 1857, a fost una dintre primele publicații bulgare cu caracter informativ și politic. Dunavski Lebed, apărut inițial în 1856 și reluat între 1860 și 1861, a avut un rol important în dezvoltarea presei revoluționare și democratice bulgare. Publicația apărea în bulgară și franceză, ceea ce permitea transmiterea problemelor naționale bulgare către publicul european.

Activitatea sa publicistică nu s-a limitat la politică. Rakovski a publicat studii de istorie, arheologie, etnografie, mitologie, lingvistică și folclor. Bălgarska Starina (1865) a fost o lucrare de referință în domeniul istoriei și antichităților bulgare. Bălgarskite Hajduti (1867) a fost un studiu etnografic dedicat fenomenului haiduciei bulgare, pe care Rakovski îl considera o formă de rezistență națională. Privremen zakon za narodnite gorski cheti (1867) a fost un document de organizare militară care stabilea regulile de funcționare a cetelor populare forestiere.

Cercetarea trecutului avea pentru Rakovski și o funcție politică. El urmărea să consolideze conștiința națională bulgară și să ofere mișcării de eliberare o bază istorică și culturală.

Una dintre operele sale fundamentale este poemul Gorski Patnik („Călătorul prin pădure"), elaborat în mai multe variante între 1854 și 1858. Opera are caracter literar, politic și programatic. Rakovski prezintă suferințele populației bulgare și transformă figura haiducului într-un simbol al rezistenței împotriva dominației otomane. Istoriografia bulgară consideră Gorski Patnik una dintre primele formulări ample ale programului revoluționar bulgar, exprimând concepția lui Rakovski despre organizarea unei lupte naționale armate.

Rakovski a fost unul dintre primii intelectuali bulgari care au formulat un program general pentru eliberarea națională a Bulgariei. El susținea organizarea unei revolte generale și dezvoltarea unei structuri militare capabile să acționeze în interiorul teritoriilor bulgare.

În 1858 a elaborat „Planul pentru eliberarea Bulgariei", completat ulterior. Planul urmărea organizarea unei revolte generale și coordonarea luptei bulgarilor cu mișcările de eliberare ale altor popoare balcanice.

Rakovski a susținut principiul autodeterminării naționale și a criticat dominația politică și economică exercitată de marile puteri asupra popoarelor balcanice. Un studiu al lui Petăr Kuzmanov a analizat poziția lui Rakovski față de colonialismul britanic, evidențiind în special poziția sa privind populația greacă din Insulele Ionice. În Bălgarska Dnevnița, Rakovski a criticat politica britanică în Insulele Ionice și a susținut dreptul ionienilor la autodeterminare, formulând astfel o critică a colonialismului care depășea cadrul strict al problemei bulgare.

Rakovski a promovat ideea de cooperare între popoarele balcanice împotriva dominației otomane. În activitatea sa diplomatică a încercat să coordoneze interesele diferitelor popoare balcanice și a stabilit relații cu oameni politici din Atena, București și Belgrad.

În 1861 și 1862, la Belgrad, Rakovski a organizat Prima Legiune Bulgară. Scopul acesteia era pregătirea militară a voluntarilor bulgari și folosirea lor într-o viitoare luptă pentru eliberarea Bulgariei. Legiunea a reunit câteva sute de voluntari și a devenit una dintre primele încercări de creare a unei formațiuni militare bulgare moderne în emigrație. Activitatea lui Rakovski a influențat generația revoluționară care avea să urmeze, inclusiv pe Vasil Levski.

În ultimii ani de viață, Rakovski a încercat să creeze o coordonare mai eficientă între diferitele grupări revoluționare bulgare. A elaborat în 1867 „Legea provizorie pentru cetele populare forestiere", un document care stabilea principiile de organizare a luptei armate în interiorul teritoriilor bulgare.

Bucureștiul a ocupat un loc important în viața lui Rakovski. Aici a trăit în mai multe perioade, a desfășurat activitate publicistică și politică și a intrat în contact cu numeroși membri ai emigrației bulgare. În ultimii ani ai vieții s-a aflat din nou la București, în apropierea lui Nicolae Balkanski, rudă și colaborator al său. Rakovski a locuit o perioadă la moșia acestuia, în zona Bucureștiului. În București și-a continuat activitatea revoluționară și a încercat să coordoneze grupările de voluntari și conducătorii de cete.

Gheorghe Stoicov Rakovski a murit la București la 9 octombrie 1867, la vârsta de 46 de ani. Sursele bulgărești indică ora aproximativă a decesului, două noaptea. A suferit de tuberculoză, iar starea sa de sănătate s-a deteriorat grav în ultimii ani. A murit într-o situație materială dificilă, lăsând datorii. Cheltuielile funerare au fost suportate de vărul său, Nicolae Balkanski.

A fost înmormântat la 10 octombrie 1867 în Cimitirul Șerban Vodă, actualul Cimitir Bellu. Funeraliile au reunit membri ai emigrației bulgare și reprezentanți ai mediilor politice, diplomatice și intelectuale din București. Locul de mormânt a fost pus la dispoziție de Nicolae Balkanski.

În 1885, la 18 ani după moarte, osemintele lui Rakovski au fost exhumate din mormântul de la București și transferate în Bulgaria. La 2 iunie 1885 au fost scoase din mormântul din București și transportate către Bulgaria. Au ajuns mai întâi la Rusciuk, apoi au fost transportate spre Sofia, unde au fost depuse în biserica „Sf. Nedelia". Transferul a fost realizat într-un context de puternică afirmare a memoriei naționale bulgare.

În 1942, la 75 de ani de la moartea lui Rakovski, osemintele au fost transferate din Sofia la Kotel, orașul său natal. La 24 octombrie 1942 au fost primite solemn de autorități și de locuitorii orașului și depuse în biserica „Sfinții Apostoli Petru și Pavel". În 1981, osemintele au fost transferate în Panteonul lui Gheorgi Stoikov Rakovski din Kotel, unde se află în prezent.

Există o discuție istoriografică privind identificarea exactă a osemintelor transferate în 1885. Unele surse bulgărești atrag atenția că documentația nu permite o identificare absolut incontestabilă a tuturor rămășițelor.

Rakovski a avut o influență majoră asupra literaturii bulgare moderne. A fost unul dintre primii autori care au transformat figura haiducului într-un simbol literar al rezistenței naționale. Influența sa a depășit generația proprie. Ivan Vazov îl considera o figură fundamentală a redeșteptării naționale bulgare și i-a dedicat lui Rakovski poezia „Rakovski".

Un studiu publicat în Romanoslavica, vol. V, 1962, consemnează explicit că Ivan Vazov cunoștea activitatea lui Rakovski, îi citise opera și îl aprecia ca publicist și revoluționar. Textul menționează mormântul lui Rakovski de la București și faptul că poetul era profund afectat de starea de părăsire a mormântului.

În istoriografia bulgară, Rakovski este considerat unul dintre principalii ideologi ai revoluției naționale bulgare. Istoricul Hristo Hristov îl caracterizează drept primul revoluționar bulgar de anvergură națională și unul dintre fondatorii ideologiei revoluționar democratice bulgare. Activitatea sa a combinat literatura, jurnalismul, istoria, etnografia, diplomația și organizarea militară, explicând rolul său în dezvoltarea mișcării naționale bulgare din deceniile premergătoare Războiului Ruso-Turc din 1877-1878.