Grigore Alexandrescu s-a născut la 22 februarie 1810 la Târgoviște, fiind fiul vistiernicului Mihail Alexandrescu și al Mariei Fusea. După moartea părinților, petrecută în anul 1827, s-a mutat la București în casa unchiului său, părintele Ieremia.

A urmat cursurile școlii franceze conduse de Jean Alexandre Vaillant și s-a format intelectual în mediul cultural al Bucureștiului. În această perioadă a intrat în contact cu personalități importante ale vieții literare și culturale românești. A locuit o vreme în casa lui Tache Ghica și a fost apropiat de Ion Heliade Rădulescu, cel care i-a sprijinit începuturile literare.

Debutul său a avut loc în anul 1832, în paginile ziarului „Curierul Românesc". În același an a publicat volumul „Eliezer și Neftali", care cuprindea atât traduceri, cât și creații originale. În anii următori a publicat numeroase poezii, meditații, satire și fabule care l-au impus în literatura română.

În anul 1834 s-a înrolat în armată și a fost trimis la Focșani. După câțiva ani a părăsit cariera militară și s-a întors la București, unde și-a continuat activitatea literară și administrativă.

Printre cele mai cunoscute creații ale sale se numără poeziile inspirate de călătoria la mănăstirile din Oltenia, precum „Umbra lui Mircea. La Cozia", „Răsăritul lunei. La Tismana" și „Mormintele la Drăgășani". A scris aproximativ patruzeci de fabule, dintre care unele au devenit clasice ale literaturii române, precum „Câinele și cățelul", „Boul și vițelul", „Dreptatea leului", „Lupul moralist" și „Vulpea liberală".

Din cauza unor scrieri considerate incomode de autorități, între care poemul „Anul 1840" și fabula „Lebăda și puii corbului", a fost arestat și închis pentru o perioadă de aproximativ trei luni.

De-a lungul vieții a ocupat mai multe funcții publice. A fost redactor al ziarului „Poporul Suveran", director al Arhivelor Statului, director al Eforiei Spitalelor Civile, membru al Comisiei Centrale de la Focșani și al Comisiei Documentale însărcinate cu cercetarea documentelor referitoare la proprietățile mănăstirești.

La 29 mai 1860 s-a căsătorit cu Raluca Stamatin.

Din această căsătorie s-a născut o fiică, Angelina.

În același an au apărut primele manifestări ale bolii care avea să-i marcheze ultimul sfert de veac al vieții. În iunie 1860 a suferit o gravă criză nervoasă și a fost examinat de o comisie medicală condusă de doctorul Carol Davila. A fost internat de mai multe ori la Spitalul Pantelimon, iar agravarea stării sale a dus la îndepărtarea din funcțiile publice și la punerea sa sub interdicție.

Potrivit studiului publicat în revista „Glasul Bisericii" la centenarul morții sale, ultimii aproximativ douăzeci și cinci de ani ai vieții au fost dominați de suferință și de efectele bolii psihice care i-a redus aproape complet activitatea publică și literară. Poetul a trăit în condiții materiale dificile și a fost treptat uitat de contemporani.

Una dintre ultimele sale activități intelectuale importante a fost traducerea unor cânturi din poemul „Ierusalimul eliberat" de Torquato Tasso, publicată în ultimii ani ai vieții.

Grigore Alexandrescu a murit la București la 25 noiembrie 1885. Moartea sa a provocat reacții de regret în mediile culturale. Vasile Alecsandri, aflat la Paris, i-a scris lui Alexandru Papadopol Calimah despre dispariția poetului: „Moartea bietului Alexandrescu nu m-a mâhnit atât de mult, căci el era mort de mulți ani, cât m-a mâhnit nepăsarea generației actuale în privirea lui și uitarea în care căzuse renumele lui, odinioară strălucit."

Grigore Alexandrescu a fost înmormântat în Cimitirul Bellu din București, la Figura 21, Locul 17. (Sursă: Gheorghe Sărău, 2024; Gheorghe Bezviconi, 1972. Notă: Fișa de patrimoniu Culturalia FEV-41.D.143 / INP 1963 indică eronat Figura 28 — vezi secțiunea „Neconcordanțe documentare\" din fișa monumentului.)

Sursă „O sută de ani de la moartea lui Grigore Alexandrescu", Glasul Bisericii, anul XLIV, nr. 10-12, 1985.

Foto : chindiamedia.ro