Gheorghe Grigore Cantacuzino

Gheorghe Grigore Cantacuzino (22 septembrie 1832, București — 23 martie 1913, București), cunoscut sub supranumele de „Nababul", a fost om politic, jurist, magistrat și mare proprietar funciar. Descendent al unei vechi familii boierești, a devenit una dintre figurile importante ale conservatorismului românesc din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. A fost primar al Bucureștiului, ministru al Lucrărilor Publice, ministru al Finanțelor, președinte al Adunării Deputaților, președinte al Senatului, președinte al Partidului Conservator și de două ori președinte al Consiliului de Miniștri.

A fost fiul marelui vornic Grigore Cantacuzino și al Luxiței Crețulescu. Provenea dintr-o familie care deținea întinse proprietăți funciare și care își revendica originea din vechea familie imperială bizantină a Cantacuzinilor. Averea sa considerabilă i-a adus supranumele de „Nababul", devenit numele sub care a rămas cunoscut în epocă și în memoria publică.

A urmat studiile primare la București, apoi și-a continuat educația la Paris. A studiat dreptul și a obținut în 1858 doctoratul în științe juridice, cu teza „Teoria inovației în dreptul românesc și cel francez". După întoarcerea în țară a colaborat la publicații precum „Revista Română" și „Revista Dunării".

În 1862 a intrat în magistratură. A fost judecător la Tribunalul Ilfov și ulterior membru al Curții de Apel București. În 1864 a demisionat din magistratură, ca formă de opoziție față de politica reformatoare a domnitorului Alexandru Ioan Cuza. După abdicarea lui Cuza, a revenit în magistratură și, la 18 aprilie 1866, a fost numit președinte de secție la Curtea de Apel București.

În 1866 și-a început activitatea politică parlamentară, fiind ales deputat de Prahova în Adunarea Constituantă. Orientarea sa politică a fost strâns legată de interesele marii proprietăți funciare și de doctrina conservatoare. A devenit ulterior una dintre figurile centrale ale Partidului Conservator.

Între mai 1869 și ianuarie 1870 a fost primar al Bucureștiului. A renunțat la salariul aferent funcției și a finanțat din fonduri proprii construirea unei fântâni pe Câmpia Filaretului, monument cunoscut ulterior sub numele de Fântâna Cantacuzino din Parcul Carol I (monument istoric, cod LMI B-III-m-A-20004). Gestul ilustrează una dintre caracteristicile activității sale publice — folosirea propriei averi pentru proiecte cu caracter public.

A ocupat de două ori funcția de ministru al Lucrărilor Publice în guvernul condus de Lascăr Catargiu. În această calitate s-a preocupat în special de dezvoltarea infrastructurii feroviare și de lucrările la poduri și șosele. Cantacuzino a avut dispute cu societatea Strousberg privind predarea către stat a unor porțiuni de cale ferată și cu compania Lemberg.

A fost și ministru al Finanțelor între 7 ianuarie 1875 și 30 ianuarie 1876. În această perioadă a urmărit înființarea unui Credit Funciar Rural, instituție financiară destinată susținerii proprietății funciare și una dintre primele instituții de credit cu capital românesc. A urmărit, de asemenea, introducerea unui nou tarif vamal.

Cantacuzino a avut o activitate parlamentară îndelungată și a ajuns președinte al Adunării Deputaților și președinte al Senatului României. În cadrul Partidului Conservator a devenit unul dintre principalii săi lideri, iar în 1899 a preluat conducerea partidului. A fost președinte al Consiliului de Miniștri în două perioade: primul guvern a funcționat între 1899 și 1900, iar al doilea între 1904 și 1907.

În timpul Războiului de Independență din 1877 a sprijinit financiar efortul militar românesc prin donații importante. În familie era cunoscut sub numele de „Iorgu". Prima sa soție a fost Zoe Bibescu, fiica domnitorului Gheorghe Bibescu; după moartea acesteia s-a căsătorit cu Ecaterina Băleanu, la 27 aprilie 1866, din care au rezultat șapte copii.

Averea sa a fost investită și în construcții monumentale. Palatul Cantacuzino de pe Calea Victoriei nr. 141, proiectat de arhitectul Ion D. Berindey și construit între 1898 și 1906, este astăzi sediul Muzeului Național „George Enescu" (monument istoric, cod LMI B-II-m-A-19869). La Florești a inițiat construirea palatului cunoscut drept „Micul Trianon", iar la Bușteni a fost construit Castelul Cantacuzino în 1911.

Legătura sa cu Cimitirul Bellu este esențială pentru patrimoniul familiei. Începând din 1899, Gheorghe Grigore Cantacuzino a comandat construirea mausoleului familiei din figura 40, locul 30. Monumentul a fost proiectat de arhitectul Ion Mincu și combină elemente ale arhitecturii românești cu influențe bizantine și orientale, constituind una dintre cele mai importante opere de arhitectură funerară din Cimitirul Bellu.

Gheorghe Grigore Cantacuzino a murit la București, la 23 martie 1913, și a fost înhumat în mausoleul familiei din Cimitirul Bellu, figura 40, locul 30. Pentru istoria Bucureștiului, rămâne o personalitate legată simultan de administrația Capitalei, de politica conservatoare, de dezvoltarea infrastructurii, de finanțele statului, de marea proprietate funciară și de patrimoniul arhitectural și funerar al orașului.