Alexandru Davila

Alexandru Davila a fost una dintre personalitățile care au schimbat direcția teatrului românesc la începutul secolului al XX-lea. Dramaturg, director de teatru și om de cultură, a susținut dezvoltarea dramaturgiei naționale și a introdus un mod de lucru bazat pe disciplină și coerență artistică. Sub conducerea sa, Teatrul Național din București și-a consolidat prestigiul, iar numeroși actori tineri au avut șansa afirmării.

Născut la 12 februarie 1862 la Golești, în conacul familiei materne, Alexandru era fiul cel mare al medicului Carol Davila — organizatorul învățământului medical românesc — și al Anei Racoviță (născută Golescu), nepoată a cărturarului Dinicu Golescu. Mediul familial în care a crescut i-a oferit acces la o educație aleasă și la cercurile intelectuale ale vremii.

A urmat școala primară la Golești, apoi Institutul de băieți condus de V.A. Urechia din București, iar ulterior a fost trimis la Paris, la Liceul St. Louis. La Paris a fost coleg cu Take Ionescu, N. Filipescu și Vasile Morțun, cu care frecventa teatrele pariziene. Experiența acumulată acolo i-a influențat viziunea asupra organizării spectacolelor și asupra rolului regizorului, idei pe care le va aplica ulterior în România.

Înainte de a se dedica teatrului, Davila a parcurs o serie de funcții publice care i-au oferit o experiență de viață diversă: atașat la Ministerul de Externe, cu misiuni diplomatice la Roma și Bruxelles, gazetar la „Epoca" și „Independența Română". În anul 1888 a activat ca inspector de poliție în București, conducând una dintre circumscripțiile Poliției Capitalei. Ulterior a fost numit administrator al plășii Măcin, în județul Tulcea — funcție echivalentă cu cea de subprefect. Aceste numiri sunt consemnate în Monitorul Oficial din 1888 și confirmate de presa vremii.

La 29 ianuarie 1905, fostul său coleg de liceu parizian, ministrul Take Ionescu, l-a numit director al Teatrului Național din București, funcție pe care a ocupat-o în două mandate (1905–1908 și 1912–1914). Viziunea sa asupra primei scene a țării s-a concretizat în orientarea repertoriului spre dramaturgia națională și clasica universală. A deschis stagiunea 1906–1907 cu „Despot-Vodă" de Alecsandri și „Răzvan și Vidra" de Hasdeu. În primul mandat, din cele 87 de piese montate, 39 aparțineau unor autori români. Ca director, a urmărit creșterea nivelului artistic al spectacolelor, acordând o atenție deosebită regiei, disciplinei colective și pregătirii actorilor, contribuind la trecerea de la interpretarea declamativă către un joc mai firesc și mai apropiat de realitate. A sprijinit afirmarea unei noi generații de actori, printre care Marioara Voiculescu, Lucia Sturdza-Bulandra, Tony Bulandra și Ion Manolescu. Criticul Crin Teodorescu, în revista „Teatrul", aprecia că „reforma sa asupra scenei noastre echivalează în importanție și amploare cu aceea a lui Antoine în Franța, a lui Brahm în Germania, a lui Stanislavski în Rusia".

În 1909 a fondat Compania Davila, prima companie teatrală particulară cu impact național, care a promovat un repertoriu modern. Singura sa operă literară importantă rămâne „Vlaicu-Vodă" (1902), dramă istorică în cinci acte, în versuri, care evocă domnia lui Vladislav I al Țării Românești (1364–1377). Piesa a avut premiera chiar în ziua în care autorul împlinea 40 de ani — 12 februarie 1902 — cu Constantin Nottara în rolul titular și Agatha Bârsescu în rolul Doamnei Clara. Piesa a devenit un reper al teatrului istoric românesc, menținându-se decenii în repertoriul Teatrului Național. Face parte dintr-o trilogie proiectată — alături de „Dan-Vodă" și „Mircea cel Bătrân" — care nu a fost definitivată.

Pe lângă activitatea teatrală, Alexandru Davila a manifestat un interes constant pentru limba română. A susținut folosirea unei exprimări clare și apropiate de limba vorbită, criticând artificialitatea și excesele lingvistice, și a propus soluții de simplificare a alfabetului. Aceste reflecții sunt adunate în volumul „Din torsul zilelor", sursă valoroasă pentru înțelegerea viziunii sale culturale.

La 5 aprilie 1915, Alexandru Davila a fost victima unei tentative de asasinat comise de servitorul său, Jean Dumitriu. Atacul a fost premeditat: Dumitriu l-a atacat cu un cuțit de vânătoare în timp ce Davila dormea. Davila a supraviețuit, internat mai întâi la Spitalul Colțea, apoi într-un sanatoriu, însă a rămas cu sechele neurologice permanente, paralizat pentru restul vieții.

A fost căsătorit cu Ortansa Keminger de Lippa, fostă elevă a Azilului Elena Doamna — instituție creată de tatăl său — dar căsătoria a durat doar trei ani. Alexandru Davila s-a stins din viață la 19 octombrie 1929, la București, și a fost înmormântat în Cimitirul Bellu – secțiunea militară, figura m5. Teatrul Dramatic din Pitești îi poartă numele. Piesa „Vlaicu-Vodă" continuă să fie montată pe scenele românești — la a 100-a reprezentație (1925), rolul titular a fost interpretat de George Calboreanu; în perioada comunistă au urmat George Vraca, Aurel Rogalski și George Motoi. În 1962, la centenarul nașterii sale, România a emis un timbru poștal cu portretul dramaturgului.