Alexandru D. Sturdza

Alexandru D. Sturdza (n. 23 mai 1869 – d. 28 septembrie 1939, Zürich) a fost un colonel al armatei române, unicul fiu al prim-ministrului Dimitrie A. Sturdza și al Zoei Cantacuzino. A devenit cunoscut pentru dezertarea sa la trupele germane în februarie 1917, fapt pentru care a fost condamnat la moarte în contumacie.

Genealogie

Colonelul Alexandru D. Sturdza provenea din două dintre cele mai importante familii boierești românești. Tatăl său, Dimitrie A. Sturdza (1833-1914), a fost de mai multe ori prim-ministru al României și lider al Partidului Național Liberal. Mama sa, Zoe Cantacuzino (1847-1920), a fost fiica lui Ioan Cantacuzino și a Mariei Mavros.

A fost căsătorit cu Elisabeta Carp, fiica lui Petre P. Carp, liderul Partidului Conservator. Din această căsătorie au rezultat trei fii: Sandu, Ioan și Dimitrie Sturdza.

Educație și formare militară

A primit o educație aleasă, având profesori germani și francezi. La 9 martie 1889, s-a înregistrat ca soldat voluntar în armata română, iar la 16 noiembrie 1889 a primit un concediu pentru a urma studii militare în Germania. A urmat cursurile mai multor instituții de învățământ militar din Germania, inclusiv la Academia de Război din Berlin, și a efectuat stagii de practică în unități militare germane. Pe baza unui acord între regele Carol I și împăratul Wilhelm al II-lea, a servit în armata germană, fiind pregătit ca ofițer de legătură conform tratatului de alianță dintre România și Puterile Centrale. S-a întors în România în 1892, fiind încadrat în armata română cu gradul de sublocotenent.

Sursă: Petre Otu & Maria Georgescu, „Radiografia unei trădări. Cazul colonelului Alexandru D. Sturdza", Editura Militară, 2011; Constantin Stan & Alexandru Gaiță, „Trădarea colonelului Alexandru D. Sturdza", Analele Buzăului V/2013, pp. 171–192.

Cariera militară în România

Întors în țară, colonelul Alexandru D. Sturdza a fost încadrat în Batalionul 2 vânători. Sprijinit de influența politică a tatălui său, a contribuit la elaborarea și difuzarea unor ordine și regulamente militare. Deși puțini îi contestau pregătirea profesională, mulți îl considerau o „beizadea", prin prisma faptului că era fiul unuia dintre cei mai importanți lideri politici români.

În septembrie 1903 a fost mutat la Școala Militară de Infanterie și Cavalerie, fiind numit comandant al companiei de elevi și profesor. O etapă importantă a fost cea de atașat militar la Paris (1907-1910) — o numire oarecum bizară ținând cont de educația sa germană. S-a achitat exemplar, trimițând rapoarte detaliate și utile spre țară.

Conflictul cu generalul Averescu

Colonelul Alexandru D. Sturdza a intrat în conflict cu generalul Alexandru Averescu încă de la Berlin (1896–1901), când Averescu era atașat militar și i-a cerut informații despre regulamentele armatei germane. Sturdza a refuzat, afirmând că se află sub jurământul depus față de regele Prusiei, iar acțiunea sa ar putea fi catalogată drept „spionaj". Averescu i-a atras atenția că este ofițer român, dar Sturdza a replicat că se află sub jurământul față de regele Prusiei. Conflictul s-a terminat cu retragerea lui Averescu din funcție, înainte de terminarea stagiului.

Sursă: Petre Otu & Maria Georgescu, op. cit.; Manuel Stănescu, „Alexandru Sturdza, un trădător din convingere", Historia Special nr. 2/2013.

Dezertarea din 6 februarie 1917

Consiliul de Coroană de la Sinaia (1914), care a proclamat neutralitatea României, l-a dezamăgit profund pe colonelul Alexandru D. Sturdza, care împărtășea opinia socrului său, Petre P. Carp, liderul Partidului Conservator, că România trebuia să intre în război de partea Puterilor Centrale, în spiritul tratatului de alianță.

După intrarea României în război (1916), colonelul Alexandru D. Sturdza a fost numit la comanda unor unități militare. Spre sfârșitul anului 1916, și-a retras unitatea sub pretextul unor ofensive inamice, ceea ce l-a nemulțumit profund pe generalul Averescu, comandantul Armatei a II-a. Averescu a solicitat eliminarea sa din Armată, apreciind că „are calități, dar defectele îl depășesc cu mult".

Pe 2 februarie 1917, colonelul Alexandru D. Sturdza a fost decorat de regele Ferdinand I. Patru zile mai târziu, pe 6 februarie 1917, a trecut la liniile germane, împreună cu locotenentul Constantin Wachmann. Sturdza plănuia să formeze o divizie de voluntari români din prizonierii de război, pentru a lupta alături de germani împotriva trupelor ruse pe teritoriul românesc. A produs un manifest în 15.000 de exemplare destinat difuzării în spatele liniilor românești. Planul a eșuat — adjunctul său, locotenent-colonelul Constantin Crăiniceanu, a fost arestat, iar manifestul a fost descoperit asupra sa. Crăiniceanu a fost condamnat la moarte și executat pe 13 aprilie 1917 în fața subordonaților săi.

Procesul și exilul

Colonelul Alexandru D. Sturdza și locotenentul Wachmann au fost condamnați la moarte în contumacie. După eșecul planurilor, Sturdza a trăit o perioadă în Bucureștiul ocupat de germani. În martie 1918 a plecat în Germania. În 1919, soția sa Elisabeta (fiica lui Petre P. Carp) și cei trei fii — Sandu, Ioan și Dimitrie — i s-au alăturat.

După război, colonelul Alexandru D. Sturdza a încercat în repetate rânduri să obțină grațierea din partea autorităților române, dar fără succes. A trăit restul vieții în Germania și apoi în Elveția. A decedat la Zürich pe 28 septembrie 1939.

Sursă: Gândirea Militară Românească, nr. 1/2019; Petre Otu & Maria Georgescu, op. cit.