Nicolae Minovici

Nicolae Minovici (23 octombrie 1868, Râmnicu Sărat — 26 iunie 1941, București) a fost medic legist, profesor universitar, cercetător, filantrop și colecționar de artă populară, unul dintre întemeietorii medicinei de urgență din România și pionier al medicinei legale experimentale.

S-a născut la Râmnicu Sărat, fiind cel de-al șaptelea copil al familiei lui Ștefan Minovici, negustor aromân originar din Tetovo (Imperiul Otoman), și al soției sale Sofia Minovici. Din cei 13 copii ai familiei, mulți au murit la vârste fragede. Frații supraviețuitori — Mina (1858-1933, medic legist), Ștefan (1867-1935, chimist), — au devenit toți personalități marcante. Nicolae a fost descris din copilărie ca o fire „încăpățânată, îndărătnică, dar voluntară". Primele clase le-a făcut la Brăila, apoi a venit la București pentru a absolvi Liceul „Sfântul Sava".

Pasionat de artă, Nicolae Minovici s-a înscris în 1891 la Școala de Belle-Arte, contrar tradiției familiale în medicina. După un an, frații mai mari l-au convins să renunțe și să se înscrie la Facultatea de Medicină. În timpul studenției a realizat o premieră în România: a identificat un infractor cu ajutorul amprentelor de la locul faptei, una dintre primele utilizări documentate a dactiloscopiei în cercetarea criminalistică românească. A fost și desenator și preparator al sălii de disecție la Institutul de Chirurgie și Ginecologie.

În 1898 a obținut titlul de doctor în medicină cu teza „Les tatouages en Roumanie" („Tatuajele în România"), prima cercetare de acest gen din țară și una dintre primele din lume. Studiul, realizat în penitenciare și la Serviciul de antropometrie din București, a demontat mitul că tatuajul ar fi o marcă a criminalității, demonstrând că este o modă de împrumut. Lucrarea a stârnit interes internațional și l-a adus în contact cu cercetarea științifică în sincronism cu Europa. Între 1899 și 1901 a studiat la Berlin, la Institutul de Anatomie Patologică și la spitalul „Moabit", specializându-se în medicină legală și antropologie criminală.

Sursa: Wikipedia

Revenit în țară în 1901, a ocupat funcția de medic legist la parchetul Tribunalului Ilfov și de subdirector al Institutului Medico-Legal din București, condus de fratele său Mina. A fost numit profesor de medicină legală la Școala de Științe de Stat. În 1904 a publicat „Studiu asupra spânzurării", o cercetare unică în istoria medicinei legale experimentale. Pentru a înțelege mecanismele fiziologice ale morții prin spânzurare, Nicolae Minovici a realizat pe propria persoană o serie de aproximativ 12 experimente controlate de autostrangulare mecanică, cu durate între 4 și 28 de secunde, asistat permanent de un servitor în cadrul Institutului Medico-Legal. El a documentat cu rigurozitate simptomele: văl purpuriu, halucinații vizuale, pierderea simțului rațiunii, vuiet intens în urechi. Cercetarea a devenit o lucrare de referință în literatura medico-legală internațională și este citată până în prezent.

Sursa: https://alchetron.com/Nicolae-Minovici

În 1906 a înființat Societatea de Salvare din București — primul serviciu modern de ambulanță din România și din Balcani, și unul dintre primele din Europa. Prima ambulanță a fost o trăsură trasă de cai, care venea în ajutorul răniților și oferea primul ajutor la locul accidentului. După Primul Război Mondial, Minovici a introdus automobile în serviciul Salvării. În 1934 a contribuit la organizarea primului serviciu modern de urgență și a unui spital al Societății de Salvare, cu program permanent. Instituția a reprezentat baza actualului serviciu de ambulanță și a medicinei de urgență românești.

După Primul Război Mondial, Nicolae Minovici a întemeiat Institutul de Medicină Legală al Universității din Cluj, în 1919, devenind primul profesor titular de medicină legală la Cluj și director al institutului. A contribuit la dezvoltarea învățământului medical românesc în Transilvania. În 1926 s-a întors la București pentru a prelua funcția de primar al Sectorului III Albastru, iar în 1931 s-a pensionat oficial de la Universitatea din Cluj.

Între 1926 și 1934 a fost primar al Sectorului III Albastru din București, un sector care cuprindea mahalalele Rahova, Grozăvești, Mandravela, Dealul Spirii, Cotroceni, 13 Septembrie și Șerban Vodă. A dus o politică de modernizare urbană, igienizare și civilizare: a pavat străzi cu piatră cubică, a construit primele WC-uri publice subterane din București, a curățat terenuri virane (maidane), a amenajat parcuri și părculețe, a organizat servicii pentru reducerea cerșetoriei și reintegrarea socială, a donat bani orfelinatelor și adăposturilor, și a ridicat un cămin pentru măturători și gunoieri. Pentru activitatea sa intensă de reamenajare a primit porecla „Minovici dărâmă tot / Minovici e târnăcop". În 1934 a fost ales primar al comunei Băneasa — fără măcar să candideze — ca recunoaștere pentru ajutorul constant acordat locuitorilor nevoiași în perioada 1905-1912.

La începutul secolului XX, Nicolae Minovici a fost însărcinat cu combaterea cerșetoriei și vagabondajului, care generau numeroase crime. A creat un program de asistență socială bazat pe principiul muncii: fiecare cerșetor era adunat de pe străzi și supus unei analize. Cei cu capacitate de muncă erau instruiți și trimiși la instituții unde puteau profesa. În cadrul anchetelor s-au descoperit numeroși cerșetori falși care mimau dizabilități, precum și copii abandonați învățați să comită delicte. Programul a funcționat timp de cinci ani, finanțat în mare parte din fonduri proprii, și a contribuit la scăderea recidivei și a criminalității.

Pasionat de arta populară românească, Nicolae Minovici a construit în 1905, la marginea Bucureștiului, pe Șoseaua București-Ploiești, o vilă de odihnă concepută în stil neoromânesc de arhitectul Cristofi Cerchez. Clădirea — cunoscută sub numele de „Vila cu clopoței" — prezintă elemente de arhitectură tradițională (turn de inspirație olteancă, pridvor țărănesc, coloane torsadate) combinate cu elemente europene (loggia italiană, mansardă). În 1906 destinația clădirii s-a schimbat: a devenit adăpost pentru o vastă colecție de artă etnografică românească — textile, ceramică, icoane, ouă încondeiate, obiecte de lemn — una dintre primele colecții muzeale de artă populară din București, inițial denumită „Muzeul de Artă Națională Prof. Dr. Nicolae Minovici". În 1937 a donat întreaga proprietate și colecții Primăriei Municipiului București, punând bazele actualului Muzeu de Artă Populară „Dr. Nicolae Minovici", administrat astăzi de Muzeul Municipiului București.

Nicolae Minovici s-a stins din viață la 26 iunie 1941, la București. Este înmormântat în cavoul familiei Minovici din Cimitirul Bellu, figura 52, locul 14, alături de fratele său Mina Minovici, de Ștefan Minovici, unchiul lor Mina D. Minovici, Petre Minovici, și de cumnatul lor Zaharia Furnică.

Nicolae Minovici este considerat unul dintre pionierii medicinei de urgență și ai cercetării medico-legale din România. Prin înființarea Societății de Salvare (1906) și organizarea unui spital al Societății de Salvare (1934), a pus bazele sistemului modern de ambulanță și urgențe din România. Cercetările sale privind spânzurarea și asfixiile mecanice continuă să fie menționate în literatura de specialitate internațională. Institutul de Medicină Legală din Cluj, întemeiat de el în 1919, continuă să funcționeze. Casa sa, cunoscută astăzi ca Muzeul Dr. Nicolae Minovici, face parte din patrimoniul Muzeului Municipiului București și reprezintă unul dintre cele mai importante monumente ale stilului neoromânesc. Numele său rămâne asociat cu spiritul de cercetare, inovația medicală, filantropia și modernizarea urbană a Bucureștiului.