Nicolae Labiș

Nicolae Labiș a fost un poet român de o precocitate remarcabilă, considerat de criticul Eugen Simion „buzduganul unei generații" care a reînnoit lirica românească după perioada proletcultismului. A fost cel mai tânăr scriitor admis în Uniunea Scriitorilor.

S-a născut la 2 decembrie 1935 în satul Poiana Mărului, comuna Mălini, județul Suceava (pe teritoriul fostului județ Baia). Părinții, Eugen Labiș (1911-1992) și Ana-Profira Labiș (1909-2001), erau ambii învățători. Mama era din Topolița, sat vecin cu Humuleștii. Pe linie maternă, familia sa era înrudită cu familia lui Ion Creangă: străbunica poetului, Zamfira Blendea, era rudă cu Ștefan a Petrei Ciubotariul, tatăl lui Ion Creangă (sursă: Eugen Simion, prefața ediției „Poezii"; MNLR). Unele surse precizează „rudă prin alianță", nu descendentă directă (buletindecarei.ro). Nicolae mai avea două surori: Margareta și Dorina.

La vârsta de 5 ani, Nicolae a învățat să citească singur, ajutat de elevii mamei sale. Până la vârsta școlară citise deja numeroase cărți de povești și desena ilustrații, dovedind un real talent. Copilăria sa a fost lipsită de griji — mergea adesea cu tatăl la vânătoare. Într-una din aceste excursii, tatăl a împușcat o caprioară, episod care l-a marcat pentru vecie și a inspirat celebrul poem „Moartea căprioarei".

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, tatăl a fost mobilizat pe frontul de răsărit, iar mama și copiii s-au refugiat la Mihăilești, lângă Câmpulung Muscel. Acolo, Nicolae a urmat clasa a III-a, obținând numai note de 9 și 10, și continua să scrie poezii și scenite. În 1944 a scris prima sa poezie, „S-a întors Vasilică din război!", care nu s-a păstrat. În 1945, familia s-a întors la Poiana Mărului, găsind satul devastat și casa natală paraginită.

A urmat Liceul „Nicolae Gane" din Fălticeni (1946-1951), excelând la orele de limba română prin compuneri impresionante. A fost îndrumat de profesorul Vasile Popa, adunând poezii într-un caiet intitulat „Cântecul unui adolescent". În 1951 a obținut premiul I la limba română și a participat la Consfătuirea Tinerilor Scriitori din Moldova, unde a uimit prin cultura sa vastă. În 1952 s-a transferat la Liceul „Mihail Sadoveanu" din Iași, iar în septembrie 1952 a fost admis, prin examen, la Școala de Literatură și Critică Literară „Mihail Eminescu" din București, unde a audiat cursurile lui Camil Petrescu, Tudor Vianu și Mihail Sadoveanu.

La 1 decembrie 1950, la vârsta de 15 ani, i s-a publicat în revista „Iașul Nou" poezia „Fii dârză și luptă, Nicolae!" — momentul debutului său literar oficial. În 1951 a obținut premiul I la Concursul de limba și literatura română de la București. În iunie 1952 a debutat bucureștean cu poezia „Gazeta de stradă" în „Viața românească".

În 1954 a publicat poemul „Moartea căprioarei", care a devenit una dintre cele mai cunoscute piese ale literaturii române postbelice. În 1956 a apărut singurul său volum publicat în timpul vieții: „Primele iubiri". A fost cel mai tânăr membru al Uniunii Scriitorilor. Poezia sa a evoluat rapid de la temele oficiale ale epocii spre o profunzime lirică și o sinceritate emoțională care depășeau canoanele realismului socialist.

În noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956, Labiș a suferit un grav accident de tramvai în București, în condiții rămase învăluite în mister și controverse politice. A încetat din viață la spital pe 22 decembrie 1956, la doar 21 de ani.

A fost inițial înmormântat în Cimitirul Bellu, figura 114 (Aleea Scriitorilor). Ulterior, osemintele i-au fost transportate la figura 8, unde au fost reînhumați și părinții săi, Eugen (1911-1992) și Ana-Profira Labiș (1909-2001). Mormântul este clasat ca monument istoric (cod LMI B-IV-m-B-20118.082, înregistrat la fig. 114). Pe crucea funerară sunt inscriptionate versuri din poezia sa „Primele iubiri".