Nicolae Cutarida

Nicolae Cuțarida (1854–1929) a fost unul dintre inginerii și antreprenorii ai Bucureștiului de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, având o contribuție semnificativă la dezvoltarea arhitecturală și edilitară a Capitalei.

Provenea din familia Cuțarida, de origine albaneză, familie atestată în Țara Românească încă din secolul al XVIII-lea. Un strămoș al său, Nicolae Cuțarida, este menționat ca secretar domnesc în anul 1764. Nicolae era fiul pitarului Vasilache C. Cuțarida și al Elenei Viroșanu ( figura 46-2 ) și avea două surori, Mari și Fosa, precum și un frate, Jean.

A urmat studii de inginerie la Politehnica din Zürich, pe care a absolvit-o în anul 1879. După întoarcerea în țară și-a construit o carieră de succes în domeniul construcțiilor și al antreprizei. A colaborat cu arhitecți de prestigiu, între care Ion Mincu și Alexandru Orăscu Ballu, fiind implicat în realizarea unor clădiri reprezentative pentru Bucureștiul modern. Numele său este legat în special de executarea lucrărilor pentru Casa Monteoru (1887–1889) și Palatul Justiției (1890–1895), două dintre monumentele emblematice ale Capitalei.

În 1881 s-a căsătorit cu o baroneasă de origine central-europeană, căsătorie încheiată ulterior prin divorț. În anul 1893 s-a recăsătorit cu Zoe Davila (1868–1943), fiica generalului dr. Carol Davila, întemeietorul învățământului medical modern românesc. Din această căsătorie au rezultat cinci copii: Radu, Dinu, Niculae, Anna și Elena.

Pe lângă activitatea de antreprenor, Nicolae Cuțarida a desfășurat și importante afaceri industriale. În 1895 a înființat o fabrică de cărămidă în comuna Militari, exploatând argila extrasă din zona care avea să fie cunoscută ulterior drept Parcul Cireșarii.

Până în 1913 fabrica producea inclusiv tuburi de beton, utilizate în lucrările de infrastructură urbană. A dezvoltat și vaste proprietăți imobiliare în zona Bariera Griviței, participând la parcelarea și valorificarea unor terenuri importante din nord-vestul Bucureștiului.

Documentele de arhivă îl menționează ca autor sau executant al numeroaselor proiecte edilitare și particulare din București, între care locuințe, clădiri comerciale, reparații și lucrări publice realizate în anii 1880–1900.

Monumentul funerar al familiei Cuțarida, Gheorghe Bezviconi îl include printre monumentele decorate cu sculpturi realizate de Dumitru Mățăuanu.

În lucrarea „Cimitirul Bellu din București. Muzeu de sculptură și arhitectură”, pagina 192, Gheorghe Bezviconi consemnează un episod neobișnuit legat de familia Cuțarida.

Autorul notează că, până la data redactării studiului, fuseseră distruse inscripțiile de pe mormintele maiorului Alexandru Cuțarida (1878), ale lui C. Cuțarida (1886) și ale maiorului D. Repezeanu (1896).

Considerând textul valoros ca document istoric, Bezviconi reproduce una dintre inscripțiile dispărute: „Din moşi strămoşi a rămas proverbul: mortul de la groapă nu se mai întoarce. Astăzi s-a probat contrarul, căci cadavrul acestui mort, Dumnezeu să-l odihnească, l-a fost oprit de la înmormântare şi măcelărit după pretenţiile nepotului său din frate, Nicolae Cuţarida, ingineru, care va da compt înaintea lui Dumnezeu de creierii şi intestinele ce lipsesc din acest cadavru.”

Inscripția reflectă existența unui conflict familial generat de oprirea înmormântării și efectuarea unei autopsii asupra defunctului, intervenție atribuită în text inginerului Nicolae Cuțarida, nepot al celui decedat.