Nicolae Constantin Paulescu

Nicolae Constantin Paulescu (n. 8 noiembrie 1869, București – d. 19 iulie 1931, București) a fost un om de știință român, medic fiziolog și profesor la Facultatea de Medicină din București, recunoscut pentru contribuția sa fundamentală la izolarea hormonului pancreatic antidiabetic, pe care l-a numit pancreină (ulterior numit insulină).

Familia și educația

S-a născut pe Calea Moșilor nr. 69, în mahalaua Răzvan, într-o familie de negustori cu statut aristocratic. Tatăl său, Costache (Constantin) Paulescu, era un comerciant respectat care a reprezentat breasla negustorilor în Parlamentul României (1885). Mama sa, Maria (née Dancovici), provenea dintr-o familie de negustori cunoscută — unchiul ei, Vasile Dancovici, a fost unul dintre liderii Revoltei din 1848. Nicolae a fost primul dintre cei patru copii ai familiei; surorile sale, Elena și Constanța, au urmat Conservatorul de Muzică din București.

A urmat Școala Primară de Băieți nr. 1 și Gimnaziul „Mihai Bravul", unde profesorul de biologie Dumitru Ananescu i-a insuflat pasiunea pentru științele medicale. În 1888, la doar 19 ani, a plecat la Paris, capitala intelectuală a Europei.

Studiile la Paris (1888-1900)

La Paris, Paulescu a construit o carieră academică impresionantă. A lucrat la celebrul Hôtel-Dieu, sub îndrumarea profesorului Étienne Lancereaux (1829-1910), considerat fondatorul fiziologiei moderne și cel care a introdus noțiunea de „diabet pancreatic". A fost apoi intern și medic secundar la spitalul Notre-Dame du Perpétuel-Secours.

A obținut trei doctorate:

• Doctor în Medicină (1897) — teza despre structura splinei
• Doctor în Științe (1899) — fiziologie și chimie biologică
• Al doilea doctorat în Științe (1901)

Întoarcerea în România și cariera academică

În 1900 s-a întors în România, aducând cu el experiența marilor laboratoare occidentale. A fost numit profesor de Fiziologie la Facultatea de Medicină din București (astăzi Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila") și director al unei clinici medicale. A fondat prima catedră de Fiziologie din România.

Prelegerile sale despre viață, materie, suflet și Dumnezeu au stârnit dezbateri aprinse în lumea academică. A refuzat explicațiile simpliste și a intrat în polemici celebre cu importanți oameni de știință ai vremii. A publicat 88 de articole de cercetare originală în reviste științifice internaționale și două tratate de fiziologie (în total 8 volume, 5976 pagini).

Descoperirea pancreinei (insulinei)

În 1916, Paulescu a obținut un extract pancreatic acvatic cu care a normalizat glicemia la câini diabetici. Experimentele au fost întrerupte de Primul Război Mondial.

În 23 iulie 1921, a prezentat în fața Societății de Biologie din București rezultatele cercetărilor sale. La 31 august 1921, a publicat articolul „Recherche sur le rôle du pancréas dans l'assimilation nutritive" în Archives Internationales de Physiologie (Liège, Belgia) — cu aproximativ un an înaintea anunțului făcut la Toronto de Frederick Banting și Charles Herbert Best.

La 10 aprilie 1922, a obținut brevetul de invenție pentru procedeul de fabricare a pancreinei. Cu toate acestea, în 1923, Premiul Nobel pentru Fiziologie și Medicină a fost acordat lui Banting și John James Rickard Macleod, pentru primul tratament eficient al diabetului la om. Contribuția lui Paulescu a fost mult timp minimalizată, dar astăzi este recunoscut de istoricii medicinei drept unul dintre pionierii fundamentali ai cercetării care a condus la descoperirea insulinei.

Alte contribuții științifice

În 1906, Paulescu a realizat o metodă revoluționară de extirpare a hipofizei la câine, tehnică care l-a inspirat pe celebrul neurochirurg american Harvey Cushing și a influențat dezvoltarea neurochirurgiei moderne.

Activitatea politică

Ca politician, Paulescu a fost adept al fascismului și al antisemitismului. A devenit co-fondator al Ligii Apărării Național-Creștine (LANC), alături de A.C. Cuza, în 1923, și a fost un membru important al Mișcării legionare. A scris tractate antisemite, aspect care a generat controverse semnificative în evaluarea sa istorică.

Decesul

Nicolae Paulescu s-a stins din viață la 19 iulie 1931, la București. În necrologul publicat după moartea sa, istoricul Nicolae Iorga scria: «Profesorul Paulescu, care a trăit ca un mucenic și a mort ca un sfânt.»”

În anul 1990, Academia Română l-a ales membru post-mortem, considerând contribuțiile sale esențiale la dezvoltarea diabetologiei și recunoscând valoarea activității sale științifice.