Corneliu I. Dragalina

Corneliu I. Dragalina (5 februarie 1887, Caransebeș – 11 iulie 1949, București) a fost general de corp de armată al Armatei Române, fiul generalului Ioan Dragalina. Prin cariera sa militară și prin activitatea desfășurată în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, s-a remarcat ca unul dintre comandanții importanți ai armatei române din prima jumătate a secolului al XX-lea.

S-a născut la Caransebeș, în familia lui Ioan și Elena Dragalina, unul dintre cei șase copii ai viitorului erou al Primului Război Mondial. A urmat Școala de Ofițeri de Artilerie și Geniu din București între anii 1905 și 1907, alegând arma artileriei. În perioada interbelică și-a completat pregătirea militară prin absolvirea Școlii Superioare de Război (1919–1921).

În timpul Primului Război Mondial a servit în Regimentul 4 Artilerie Grea, participând la luptele din Dobrogea. La 10 octombrie 1916 s-a remarcat în timpul unui atac bulgar care amenința să rupă frontul românesc. Intervenția sa a contribuit la reorganizarea trupelor și la respingerea atacului inamic, deși a fost rănit în luptă. Pentru curajul dovedit a fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul", clasa a III-a, prin Î.D. nr. 3093 din 11 noiembrie 1916. În aceleași zile dramatice ale campaniei din 1916, tatăl său, generalul Ioan Dragalina, era rănit mortal pe frontul Jiului.

După război a continuat să avanseze în ierarhia militară. A fost înaintat la gradul de colonel în 1928, general de brigadă în 1935 și general de divizie în 1940. La începutul celui de-al Doilea Război Mondial a preluat comanda Corpului 6 Armată.

În calitate de comandant al Corpului 6 Armată, a participat la campania de pe Frontul de Est, trupele corpului fiind angajate în operațiunile din Ucraina, în zona Harkov și în ofensiva spre Don și Stalingrad. La 18 iulie 1942 a fost avansat la gradul de general de corp de armată. Pentru rezultatele obținute a primit Ordinul „Mihai Viteazul", clasa a II-a, Crucea de Cavaler a Crucii de Fier și alte decorații. La 30 mai 1942 a fost menționat în Wehrmachtbericht pentru operațiunile de la Harkov.

A fost rechemat de pe front în decembrie 1942. În martie 1943 a fost numit guvernator al Bucovinei, funcție pe care a exercitat-o până în martie 1944. În timpul mandatului său, a intervenit pentru protejarea populației evreiești din Cernăuți, inclusiv prin măsuri și intervenții administrative care au limitat aplicarea unor măsuri discriminatorii și au permis protejarea unor persoane de deportare. Unele surse îi atribuie salvarea a aproximativ 14.750 de evrei. Studii publicate de Muzeul Național al Bucovinei documentează aceste intervenții, inclusiv demersuri ale unor reprezentanți ai comunității evreiești pe lângă Dragalina pentru protejarea evreilor rămași în Cernăuți.

După 23 august 1944 a revenit în activitate. La 15 noiembrie 1944 a fost numit Inspector General al Trupelor Motorizate, funcție pe care a deținut-o până la 24 martie 1945, când a fost trecut definitiv în rezervă.

Surse memorialistice și militare menționează pierderea casei sale din Timișoara și supravegherea sa de către autoritățile comuniste și Securitate. Circumstanțele exacte ale ultimilor ani de viață rămân insuficient documentate în sursele consultate. A murit la București, la 11 iulie 1949.