Alexandru Tzigara-Samurcaș

Alexandru Tzigara-Samurcaș (n. 23 martie/4 aprilie 1872, București — d. 1 aprilie 1952, București) a fost istoric de artă, etnograf, muzeolog și jurnalist cultural român, ctitor al muzeografiei românești moderne. A fost profesor universitar, membru corespondent al Academiei Române (1938), fondator și director al Muzeului de Etnografie și Artă Națională „Carol I" (1906–1946) și director al Fundației Universitare „Carol I" (1914–1946).

Pe linie paternă, familia Tzigara își revendica originea aromână din Ianina. Genealogia familiei îl menționează pe Apostol Tzigara, originar din Ianina, ca traducător al „Cronografului lui Dorotei". Pe linie maternă, Alexandru Tzigara-Samurcaș descindea din familia Samurcaș — mama sa, Elena, era fiica clucerului Alexandru Samurcaș și nepoata vornicului Ioan Samurcaș. Numele „Samurcaș" provine din turcescul „samur-kaș" — sprânceană din blană de samur.

A urmat Liceul „Matei Basarab" din București, apoi Facultatea de Litere și Filozofie (Secția Istorie). În 1892 a fost numit custode-preparator la Muzeul Național de Antichități. Cu sprijinul lui Alexandru Odobescu, a obținut o bursă și a plecat în 1893 să studieze în Germania — la München și Berlin. A lucrat sub conducerea lui Wilhelm von Bode la Direcția Generală a Muzeelor Regale din Berlin. În 1896 și-a susținut doctoratul la München cu teza „Simon Vouet, pictorul lui Ludovic al XIII-lea".

Întors în țară, a devenit în 1899 bibliotecar la Fundația Universitară „Carol I", iar la 1 aprilie 1914 a fost numit director al aceleiași instituții, funcție pe care a exercitat-o până în 1946. A predat estetica și istoria artei la Școala de Arte Frumoase și la Fundația Universitară „Carol I", a fost profesor suplinitor la Facultatea de Litere și Filosofie din București, iar în 1926 a fost numit profesor titular la Universitatea din Cernăuți, unde a rămas până la pensionarea din 1938.

Opera sa fundamentală rămâne întemeierea muzeografiei românești pe baze științifice moderne. În 1906 a fondat și a preluat conducerea Muzeului de Etnografie și Artă Națională — organizat sistematic după modelele europene ale epocii, instituție care constituie precursoarea directă a actualului Muzeu Național al Țăranului Român. A fost comisar al pavilionului României la expozițiile internaționale din 1925, 1929, 1935 și 1936. În 1922 a fost numit inspector general al muzeelor din România. A condus revista „Convorbiri literare" între 1924 și 1939.

În timpul ocupației germane a Bucureștiului a îndeplinit funcția de prefect al Poliției Capitalei (1916–1918).

În 1938 a fost ales membru corespondent al Academiei Române. După 1945, a fost înlăturat din funcțiile pe care le deținuse decenii la rând. I-a fost evacuată locuința și a suportat hărțuieli administrative. Aceste împrejurări sunt documentate atât în arhiva UAUIM, cât și la Universitatea din București.

A murit la 1 aprilie 1952 la Spitalul Filantropia din București, din cauza unei embolii, cu câteva clipe înainte de a intra pe masa de operație. A fost înmormântat la Cimitirul Bellu, figura 1, locul 48. La înmormântare au asistat — după mărturia lui C.D. Zeletin — C. Rădulescu-Motru, C. Brâncoveanu, D. Danielopolu, Gala Galaction și alții.

Pe stela familiei de la Bellu este gravată stema combinată pe care a descris-o el însuși în Memorii: „Din mândrul portret al Spătarului Zotu... am împrumutat stema lui, o mână ținând o spadă — pe care am adăos-o în inima armoariilor Samurcășești, cu sprânceana și samurul, de la care se trage numele. Această stemă combinată alcătuiește ex-libris-ul meu și e gravată pe placa de marmură de pe locul veșnicei noastre odihne." Tiron (2007) confirmă prezența stemei pe stela familiei Tzigara-Samurcaș la Bellu, fig. 1-48.

Soția sa, Maria Tzigara-Samurcaș (1875–1971), i-a supraviețuit aproape două decenii. Fiica sa, Ana Berza (n. 26 iulie 1908 — d. 1 aprilie 1967), pictoriță, s-a căsătorit cu istoricul Mihai Berza (1907–1978). Fiul, Sandu Tzigara-Samurcaș (1903–1987), poet, este înmormântat la Mănăstirea Samurcășești.