Ion Finteșteanu

Ion Finteșteanu (1899, 1984) a fost unul dintre cei mai importanți actori ai teatrului românesc din secolul al XX-lea, o personalitate care și-a legat aproape întreaga existență de Teatrul Național București. Actor, regizor și profesor, a reprezentat una dintre figurile definitorii ale școlii clasice românești de interpretare, remarcându-se prin rigoare artistică, cultură teatrală și o versatilitate care i-a permis să exceleze atât în comedie, cât și în dramă. Timp de peste cincizeci de ani a fost unul dintre cei mai apreciați artiști ai scenei românești, contribuind la dezvoltarea repertoriului clasic al Teatrului Național și la formarea mai multor generații de actori.

S-a născut la 3 martie 1899, la București. În timpul Primului Război Mondial, refugiat la Iași împreună cu familia, a participat la activități artistice organizate pentru susținerea moralului populației și al armatei, experiență care i-a confirmat vocația pentru teatru. După război a urmat Conservatorul de Artă Dramatică din București, fiind elevul Luciei Sturdza Bulandra. A absolvit în 1921 și, în același an, a debutat pe scena Teatrului Național București, instituție căreia i-a rămas fidel până la sfârșitul carierei.

De-a lungul activității sale scenice a interpretat sute de personaje, devenind unul dintre actorii de bază ai Teatrului Național. În stagiunea 1929, 1930 a realizat o performanță rar întâlnită, interpretând douăzeci și patru de roluri diferite într-un singur sezon teatral. Criticii și colegii de breaslă l-au apreciat pentru disciplina profesională, memoria excepțională și capacitatea de a construi personaje foarte diferite, fără a recurge la efecte facile. A abordat cu aceeași naturalețe dramaturgia românească și marile opere ale teatrului universal, de la Shakespeare și Molière până la Caragiale.

Printre cele mai apreciate creații scenice se numără Polonius din Hamlet, Harpagon din Avarul, Tartuffe, Farfuridi și Agamiță Dandanache din O scrisoare pierdută, Jupân Dumitrache din D-ale carnavalului și numeroase alte roluri care au rămas repere în istoria Teatrului Național București. A fost considerat unul dintre cei mai valoroși interpreți ai personajelor lui Ion Luca Caragiale, remarcându-se prin precizia rostirii, expresivitatea jocului și înțelegerea profundă a mecanismelor comicului românesc.

În ultimele decenii ale carierei a rămas unul dintre actorii emblematici ai Teatrului Național București. A interpretat rolul lui Ianke în celebra comedie Take, Ianke și Cadîr de Victor Ion Popa, alături de Alexandru Giugaru și Marcel Anghelescu. Spectacolul, regizat chiar de Ion Finteșteanu și preluat de Televiziunea Română în 1976, este considerat una dintre montările de referință ale piesei și una dintre cele mai cunoscute înregistrări ale teatrului românesc, păstrată în patrimoniul televiziunii.

Pe lângă activitatea de actor, Ion Finteșteanu s-a afirmat și ca regizor. A montat spectacole inspirate din opera lui Caragiale, între care se remarcă O seară Caragiale, prezentat în 1957, apreciat pentru fidelitatea față de spiritul dramaturgului și pentru eleganța construcției scenice. A desfășurat, totodată, o intensă activitate pedagogică la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică, unde a format numeroase generații de actori, fiind recunoscut pentru exigența, disciplina și respectul pe care îl insufla față de profesie.

Activitatea sa nu s-a limitat la scenă. A interpretat roluri importante în cinematografia românească, fiind distribuit în filme precum Răsună valea, Mitrea Cocor, Desfășurarea, Telegrame, Titanic Vals, Brigada Diverse și Comoara din Vadul Vechi. Prezența sa cinematografică a completat imaginea unui actor capabil să adapteze mijloacele expresive ale teatrului la limbajul filmului, fără să își piardă autenticitatea.

În 1957, revista sovietică Teatr l-a invitat să participe la o amplă anchetă internațională dedicată evoluției teatrului contemporan, alături de personalități precum Jean Vilar și Ali Ahmed Bakasir. În răspunsurile sale a afirmat că teatrul trebuie să rămână profund legat de realitatea vieții și de tradițiile sale culturale. A susținut schimburile internaționale de experiență între oamenii de teatru și a arătat că înnoirea mijloacelor artistice este necesară numai atunci când se sprijină pe tradiție, pe textul dramatic și pe valoarea actorului. Considera că teatrul contemporan trebuie să fie un teatru destinat marilor categorii de public, iar libertatea creației nu poate exista în afara responsabilității artistice și sociale. Aceste idei îl evidențiază nu doar ca actor, ci și ca un remarcabil teoretician și susținător al realismului în arta teatrală.

Pentru contribuția sa la dezvoltarea teatrului românesc a primit numeroase distincții, între care Ordinul Muncii și titlul de Artist al Poporului, una dintre cele mai importante recunoașteri acordate artiștilor români în perioada respectivă. În 1968, lumea teatrală i-a sărbătorit jubileul de cincizeci de ani de activitate artistică, confirmând statutul său de reper al scenei românești.

Ion Finteșteanu s-a stins din viață în anul 1984 și a fost înmormântat în Cimitirul Bellu, figura 18.

Take, Ianke și Cadîr, interpretează rolul lui Ianke și semnează regia montării Teatrului Național București, preluată și difuzată de Televiziunea Română.

Această informație este suficient de importantă încât merită să apară atât în biografie, cât și în cronologie și la „Opere principale”.