Tudor Vianu

Tudor Vianu (27 decembrie 1897 / 8 ianuarie 1898, Giurgiu – 21 mai 1964, București) a fost unul dintre cei mai importanți intelectuali români ai secolului al XX-lea, critic și istoric literar, estetician, filosof al culturii, comparatist, stilistician, eseist, memorialist, traducător și profesor universitar.

S-a născut la Giurgiu, fiind fiul medicului primar Alexandru Vianu, veteran al Războiului de Independență din 1877–1878 și al campaniilor din 1916–1918, și al Floricăi Vianu. A urmat studiile gimnaziale la Giurgiu și apoi Liceul „Gheorghe Lazăr” din București.

În timpul Primului Război Mondial a fost elev-ofițer la Școala de Artilerie din Botoșani și a participat la campania armatei române din Moldova în anul 1917. După război a urmat simultan Facultatea de Drept și Facultatea de Filosofie a Universității din București, obținând licențele în 1919 și 1920.

Între 1920 și 1923 și-a continuat studiile în Germania și Austria, la universitățile din Leipzig, Viena și Tübingen. La Tübingen și-a susținut doctoratul în filosofie cu teza Des Wertungsproblem in Schillers Poetik („Problema valorii în poetica lui Schiller”), sub îndrumarea esteticianului Karl Groos.

Întors în țară, a început o carieră universitară remarcabilă. A fost docent, conferențiar și apoi profesor titular de estetică la Universitatea din București. Din 1948 a ocupat catedra de Literatură Universală și Comparată, devenind unul dintre cei mai respectați profesori ai Facultății de Litere. Generații întregi de studenți l-au cunoscut și l-au numit simplu și respectuos „Domnul Profesor”.

În 1935 a fost ales membru corespondent al Academiei Române, iar în 1955 membru titular. A ocupat și funcții culturale importante: director al Teatrului Național din București, ambasador al României la Belgrad, reprezentant al României la UNESCO și director general al Bibliotecii Academiei Române.

Opera sa acoperă domenii vaste ale culturii umaniste. În estetică a publicat lucrări fundamentale precum:

• Dualismul artei (1925);
• Arta și frumosul (1931);
• Estetica (1934–1936);
• Studii de filosofie și estetică (1939).

În filosofia culturii și teoria valorilor s-au remarcat:

• Idealul clasic al omului (1934);
• Generație și creație (1936);
• Filosofie și poezie (1937);
• Raționalism și istorism (1938);
• Introducere în teoria valorilor (1942);
• Filosofia culturii (1945).

Contribuțiile sale la critica și istoria literară românească includ:

• Poezia lui Eminescu (1930);
• Influența lui Hegel în cultura română (1933);
• Ion Barbu (1935);
• Studii și portrete literare (1938);
• Arta prozatorilor români (1941);
• Trei critici literari (1944).
• 
  

După 1948 s-a orientat mai ales către literatura comparată și stilistică, publicând lucrări importante precum Problemele metaforei, Studii de literatură universală și comparată și volumul memorialistic Idei trăite.

A tradus în limba română opere ale unor autori fundamentali ai culturii europene, printre care Goethe și Shakespeare, contribuind la apropierea publicului român de marile texte ale literaturii universale.

În perioada regimului comunist a reușit să păstreze un prestigiu intelectual excepțional și a devenit pentru mulți studenți și intelectuali un model de demnitate culturală și independență spirituală. În 1940, când autoritățile au încercat să îndepărteze din universități cadrele didactice cu ascendență evreiască, Tudor Vianu a fost menținut în învățământ datorită intervenției sociologului Traian Herseni, care i-a recunoscut valoarea și devotamentul față de cultura română.

Tudor Vianu a încetat din viață la 21 mai 1964, la București. Moștenirea sa intelectuală, alcătuită din peste cincizeci de volume și mii de pagini de studii, rămâne una dintre cele mai importante contribuții la cultura română modernă.

Fiul său a fost medicul psihiatru și scriitorul Ion Vianu, iar printre descendenții săi se numără diplomatul și omul politic Vlad Alexandrescu.

Surse

• Autorii.com – Tudor Vianu
• Biblioteca Digitală a Bucureștilor – Revista Română de Sociologie, 1997
• Wikipedia România – Tudor Vianu