Axentie Frunză (Axinte)

Axinte Frunză (1859-1933) a fost filolog clasic, profesor de limba latină, traducător, publicist și militant pentru cauza românilor din Basarabia. S-a născut la 13 februarie 1859, în satul Scorțeni, gubernia Basarabia. În tinerețe a urmat Seminarul Teologic din Chișinău, apoi și-a continuat studiile clasice, fiind nevoit să părăsească Imperiul Rus din cauza convingerilor sale naționale și a supravegherii exercitate de autoritățile țariste.

Potrivit propriilor sale amintiri, în timpul Revoluției Ruse din 1905 a participat, alături de Zamfir Arbore, B. P. Hasdeu și Ioan C. Bibicescu, la redactarea unui manifest destinat Basarabiei, care urma să fie introdus clandestin peste Prut împreună cu un transport de revolvere. Operațiunea ar fi fost dejucată înainte de trecerea frontierei, iar cazul a fost ulterior mușamalizat de autoritățile române.

După stabilirea în România a predat la Tulcea, iar din 1897 a devenit profesor de limba latină la Liceul Internat „Costache Negruzzi” din Iași, unde a activat aproape trei decenii. A fost apreciat pentru vasta sa cultură clasică, pentru originalitatea metodelor de predare și pentru relația apropiată cu elevii, care îl numeau afectuos „Fratele Frunză”, deoarece obișnuia să li se adreseze cu apelativul „frate”. Printre elevii săi s-au numărat Al. O. Teodoreanu, Ionel Teodoreanu, Demostene Botez, Mihail Sevastos și violonistul Ionel Ghica.

Pe lângă activitatea didactică, Axinte Frunză a colaborat la revista „Viața Românească”, unde a publicat articole, proză și traduceri din literatura rusă, contribuind la promovarea autorilor Anton Cehov și Vladimir Korolenko în spațiul românesc. În 1915 a publicat lucrarea „România Mare”, iar în 1918 „Gramatica limbii române pentru basarabeni”, susținând afirmarea identității românești și unirea Basarabiei cu România.

Contemporanii îl descriau ca pe un om erudit, modest și excentric, cu un remarcabil simț al umorului. Al. O. Teodoreanu îl considera „un contemporan al lui Horațiu”, iar numeroase amintiri publicate după moartea sa evocă personalitatea sa inconfundabilă și influența exercitată asupra generațiilor de elevi. O celebră anecdotă, consemnată de Aurel Leon, îl surprinde pe „Fratele Frunză” într-o seară de Revelion, rătăcind pe lângă gardul grădinii sale după o petrecere, neputând găsi poarta și alegând să meargă pe lângă gard până acasă, o întâmplare care a rămas în tradiția orală a Iașului ca dovadă a umorului și simplității sale.

Axinte Frunză a murit la București la 9 iunie 1933. Este înmormântat în Cimitirul Bellu, unde mormântul său amintește de unul dintre cei mai apreciați profesori de limbi clasice ai României și de un important susținător al culturii române din Basarabia.